FEDERATIA ROMANA DE AIKIDO MODERN

CALEA ARMONIEI

Stiri

   

Instructorul de Aikido – Model în promovarea armoniei

de Şerban Derlogea


Doresc să încep cu evidenţierea datoriei foarte mari pe care Federaţia noastră, noi toţi instructorii de Aikido, o avem faţă de tineri – şi faţă de Ţară. E vorba de faptul că ne ocupăm de educaţia tineretului şi astfel de viitorul Ţării. Iar prezentul, adică situaţia actuală, nu ne poate mulţumi, căci Ţara pe care o iubim se află pe ultimele locuri la prea multe clasamente şi statistici europene.
Viaţa în societatea modernă ridică azi probleme din ce în ce mai grele pentru oricine, cu noutăţi tehnologice, economice, sociale din ce în ce mai multe şi oarecum agresive, distructive, chiar dacă adeseori sunt dibaci camuflate sub o mască atractivă. Toate astea creează nemulţumiri, competiţie, conflicte, stres, suferinţe mintale şi trupeşti – care până la urmă duc la sărăcie, la înapoiere. Însă, dacă tineretul nostru va fi mai bine educat, va şti să rezolve aceste probleme mai bine decât adulţii de azi.
Educaţia tinerilor e o problemă a întregii societăţi, a tuturor adulţilor.
Iar în acest domeniu instructorii de Aikido au ceva ce n-au restul oamenilor şi majoritatea profesorilor din ţara asta: din cauză că stăpânim un stil de apărare pur defensiv, noi ştim ce e de făcut în cazul unei agresiuni, ştim cum să rezolvăm conflictele şi agresiunile în mod paşnic, cum să păstrăm sănătatea şi să fim fericiţi. Noi avem competenţe în domeniul autoapărării şi relaţiilor bune, constructive, cu ceilalţi oameni, adică tocmai ce lipseşte societăţii noastre pentru a funcţiona mai bine. Ceilalţi oameni nu ştiu toate astea, aşa că nu pot să-i înveţe pe tineri astfel de priceperi vitale pentru succes.
De aceea instructorii de Aikido, de fapt orice centură neagră - au sarcina patriotică să predea altora ştiinţa lor, să-i înveţe pe cât mai mulţi elevi.

1. Despre Modele în educaţie

Prima şi cea mai importantă metodă de învăţare a oamenilor este imitarea – unui model de purtare, acţiune, rezolvare, gândire şamd. Fiecare om, mai ales copiii, copiază în mod instinctiv tot ce vede, aude, află, dacă i se pare că în felul acesta va avea un câştig, un avantaj.
Iar tinerii de azi au nevoie mai mult decât cei dinaintea lor de modele pe care să le imite. În lumea asta tulburată şi nesigură, ei au nevoie să copieze sau măcar să se raporteze la un model de succes, pentru a urma un drum sigur, deja străbătut, care duce la un liman. Modelul ales pentru a fi urmat le dă siguranţă, încredere, linişte. Fără un model, ar rătăci în necunoaştere, încercând poate singuri mai multe variante de drum, din care multe nu duc nicăieri sau au alt sfârşit decât cel dorit.
Că vrem sau nu, oricare din noi suntem modele pentru cei din jur, mai ales pentru copii şi tineri. De asemenea, toţi ceilalţi oameni cu care ne întâlnim constituie modele pentru noi înşine. Iată o mică poveste:
A fost odată ca niciodată o familie - compusă din soţ, soţie, băieţelul lor de vreo 12 ani şi bunică, care se adunau laolaltă şi mâncau împreună. Cu trecerea timpului, bunica deveni din ce în ce mai neajutorată, până ce nora îi spuse bărbatului: "Dragă, uite că maică-ta a îmbătrânit de tot şi mereu varsă mâncare din castron. Nu mai poate sta la masă cu noi. Când o văd, mi se face greaţă şi nu mai pot mânca nimic". După certuri şi cicăleli soţul cedă şi căzu de acord s-o lase pe maică-sa să mănânce la o altă masă, într-un colţ al casei.
Bunica se trezi singură şi pentru ca situaţia să fie şi mai rea, fu silită să mănânce dintr-un castron crăpat şi ciobit pentru că deja scăpase şi spărsese alte câteva vase. Ea se necăji rău de tot, dar îşi dădu seama că nu putea face nimic pentru a schimba lucrurile. Îşi aminti cu durere de trecut, de grija şi dragostea cu care îşi crescuse fiul, fiind mereu alături de el când avusese vreo nevoie, fără să se plângă de greutăţi.
Acum el şi familia lui o părăsiseră, lăsând-o cu inima frântă.
Trecură câteva zile şi bunica era din ce în ce mai tristă, se mişca încoace şi încolo fără nici un rost. Nepotul, care ţinea mult la ea, urmărise cu atenţie schimbările din casă şi era foarte mişcat de soarta bătrânei. Până într-o zi, când îi zise: "Bunico, eu ştiu că eşti necăjită de purtarea părinţilor mei. Dar mi-a venit o idee, cum să fac să te aduc din nou la masă alături de noi. Te rog să mă ajuţi".
Când auzi una ca asta, bătrâna parcă prinse puteri; totuşi nu-i venea să creadă. "Ce vrei să fac?" îl întrebă. Băiatul zâmbi şi-i zise "Diseară, la cină, fă-te că scapi din greşeală castronul pe jos astfel încât să se spargă". "Aoleu", se sperie bătrâna, "dar de ce?" "Nu-ţi fie frică, las' pe mine!"
Seara, la cină, bunica se gândi: "Ce-o fi o fi, să fac cum mi-a cerut nepotul, să văd ce-o să iasă". Când fiu-său şi noră-sa nu erau atenţi, luă castronul vechi şi crăpat şi-l trânti de podea unde se făcu ţăndări. Auzind zgomotul, noru-sa sări în sus gata să facă scandal.
Dar mai repede decât maică-sa sări cu gura nepotul: "Bunico, de ce nu eşti atentă, cum naiba de ai spart castronul? Doar vroiam să-l păstrez ca să-i dau de mâncare mamei când o fi şi ea bătrână". Maică-sa auzi asta şi se albi.
Îşi dădu seama deodată că tot ce făcea ea era un exemplu pentru copil. Felul în care o trata ea acum pe soacră-sa îl învăţa pe fiu cum să se poarte cu ea când va deveni bătrână şi neputincioasă. Muri de ruşine.
Se repezi la soacră şi îşi ceru iertare, apoi o aduse la masa lor.
Din ziua aceea familia a mâncat iar împreună, la aceeaşi masă.
Există modele bune şi rele, pozitive şi negative.
Din motive biologice, naturale, orice om needucat, orice tânăr, alege ca model de viaţă pe cei care au putere, imagine, maşini, bani. Însă aceşti aşa-zişi oameni de succes sunt de fapt modele rele, contra-modele, nişte ticăloşi care calcă în picioare toate regulile morale pe care se bazează buna funcţionare a societăţii umane. Modelele oferite tinerilor de o mare parte a societăţii şi de massmedia sunt tocmai contrariul a ce ar fi nevoie.
Şi - noi dorim ca tocmai regulile pe care aceste modele rele le încalcă să fie învăţate de copii ca să devină oameni buni şi cetăţeni valoroşi. E o luptă foarte grea pentru orice educator să-i lămurească pe tineri că exact ceea ce le place lor este de fapt rău, antisocial şamd. Dar - asta e educaţia, asta e şi sarcina noastră, a instructorilor de Aikido.

2. Despre Armonie

Armonia este interacţiunea eficientă şi frumoasă a părţilor ce compun un întreg bine închegat, de exemplu spectacolul unei orchestre bune, ori evoluţia unui cuplu de patinatori sau dansatori care se mişcă de parcă ar forma un singur corp, sau duetul unor cântăreţi ce par a avea o singură gură etc.
Care sunt calităţile şi caracteristicile armoniei? Iată câteva:
1. Armonia nu este o acţiune, ci o stare de existenţă.
2. Ea amplifică prin rezonanţă şi eliberează energia celui afectat de ea.
3. Armonia este sinergetică, ridicându-se deasupra componentelor individuale ale unei relaţii.
4. Armonia este simţită totdeauna în prezent. Dacă încercăm s-o observăm cu mintea raţională, nu reuşim să simţim starea aceea specială care durează doar o clipă.
6. Armonia este totdeauna profitabilă.
7. Datorită naturii ei, Armonia se extinde şi înglobează.
8. Armonia implică un echilibru şi un centru.
9. În momentele de armonie ale unei relaţii nu există conflicte.
10. Armonia este plăcută la privit şi deschide inima privitorului.
11. Ea stârneşte bucuria participanţilor.
13. Armonia este o stare naturală şi deci ancorată în realitate.
14. Armonia este o stare în care nu se manifestă Ego-ul. Ea nu discriminează, nu recunoaşte vreo superioritate şi nu judecă acţiunile. Nu învinge, dar eliberează. Lasă evenimentele să curgă de la sine.
Armonia este o componentă esenţială a concepţiei Aikido şi un element indispensabil al tehnicii. Fără armonie – nu există Aikido!
Însuşi numele acestei arte marţiale conţine cuvântul Ai, care în limba japoneză înseamnă să te armonizezi, să te unifici sau să iubeşti.
Armonizarea (Ai) se referă la idea “iubirii adversarului”, condiţie esenţială pentru a-l putea învinge fără luptă. Lupta sau ciocnirea cu adversarul sporeşte dezordinea obişnuită în lume; în schimb „iubirea” permite învăluirea - şi până la urmă manipularea lui.
Dar, de ce în Aikido studiem armonia confruntându-ne cu conflictul? N-ar fi mai logic să studiem armonia într-un mediu armonios? Ei bine, conflictul este o stare naturală, o realitate a existenţei. El este o stare aflată la graniţa bunei înţelegeri cu noi înşine şi cu lumea înconjurătoare, adeseori chiar dincolo de graniţe. El ne ajută la dezvoltarea vigilenţei şi obligă să ne revizuim părerile despre ce zace în noi şi despre ce e în jurul nostru. Ameninţarea exterioară trezeşte reacţii interne la toate nivelurile: psihic, emoţional, spiritual, corporal.
În Dojo putem studia fără nici un pericol şi conflictul şi armonia. Relaxarea, calmul şi potrivirea energiilor - specifice atitudinii unui Aikidoka, pot fi exersate şi însuşite prin antrenamente până se ajunge la aprecierea Armoniei ca un mod de trai şi de gândire.
Cum se exprimă Armonia în tehnica A?
Armonia specifică Aikido înseamnă să te mişti cu o viteză, ritm şi direcţie foarte asemănătoare de ale partenerului (Uke) - şi totuşi în mod diferit. Asemănarea este necesară pentru ca să nu apară ciocniri şi mişcările să se facă împreună (ca şi când cei doi ar fi lipiţi), adică fără efort pentru Nage.
Diferenţa e produsă de faptul că pentru a-l conduce (dezechilibra) pe Uke, Nage se mişcă puţin altfel decât acesta: mai repede, sau într-o direcţie deviată. Armonia lui Nage înseamnă completarea mişcării sau acţiunii lui Uke: să cedeze (Tenkan) când este împins, să înainteze (brusc - cu o săritură Irimi) când e tras, să cedeze (cadă) când e apăsat în jos (efectuând o tehnică Sutemi – cu sacrificiu) şamd.
O astfel de armonie trebuie să arate şi să predea instructorii în Dojoul lor! Iar drumul pe care se ajunge la acest ţel este chiar antrenamentul, este tehnica de luptă pe care o învăţăm şi încercăm s-o stăpânim.
Sigur că pentru orice om ar fi mult mai avantajos dacă n-ar lupta (în orice fel) singur, ci sprijinit/ ajutat etc. În loc să se zbată de unul singur pentru apărarea proprie sau a celor dragi, orice ajutor ar fi bun; dar cel mai mare ajutor ar putea veni de la Univers/ natură. Idea pare cam filozofică, a fost enunţată de O Sensei şi e foarte realistă. Singura „condiţie pentru a reuşi în acest sens” este să trăieşti în aşa fel ca viaţa să-ţi fie în armonie cu legile Universului. Atunci Universul însuşi îţi va apăra viaţa - de la sine, în desfăşurarea şi mersul său normal. Explicaţia poate părea utopică, dar este foarte simplă: armonia cu Universul înseamnă să duci o viaţă raţională şi cumpătată, fără dorinţe sau sentimente excesive, să nu faci "păcate" şi să cauţi binele, să nu te împotriveşti Naturii, în care nu există decât două păcate capitale: excesul şi lipsa. În felul acesta poţi fi în armonie cu Universul şi vei trăi ca peştele în apă: peştii nu se tem de uraganele cele mai distrugătoare!
De fapt, scopul armoniei care se învaţă în Aikido nu se referă doar la rezolvarea unor conflicte evident violente (adică la luptele corporale), ci la însuşirea capacităţii de armonizare în general, cu oricine: membrii familiei, colegii de lucru, societatea în general. În Dojo căutăm armonizarea spirituală cu lumea, căci, de exemplu nu e nevoie să muţi munţii din loc; e suficient să le manevrezi mintea - apoi munţii cad (sau se mişcă) singuri. Armonizarea cu lumea nu înseamnă să mergi de exemplu în pădure, să stai fără nici o grijă la umbră şi să te bucuri de frumuseţea priveliştii sau de plăcerea şederii. Armonizarea cu lumea înseamnă să fii capabil a te înţelege cu alte persoane, cu oamenii din jur - este forma cea mai perfecţionată a vieţii. Nu e o treabă uşoară, pentru că fiecare om are părerile lui, iar tu eşti silit să le respecţi, adică „să cedezi”. Şi de obicei, nimeni nu vrea să cedeze, fiecare om dorind să se impună el altora. Însă un mare gânditor zicea „Iubirea nu constă în a vă privi reciproc, ci a privi împreună în aceiaşi direcţie”.
Dacă îi respecţi pe alţii, vei fi respectat de ei. Şi poate că acest respect reciproc te va ajuta să găseşti armonia. În clipa în care modul tău de gândire face să nu mai fii de acord cu alţi oameni - vei naşte o formă de conflict inter-uman, vei intra în contradicţie cu lumea. În funcţie de purtarea şi de puterea ta, cu timpul conflictul se poate amplifica, devenind, de exemplu, poate chiar un conflict/ război internaţional.

2.1. Cum se obţine Armonia

Armonia se învaţă de la sine în cursul antrenamentelor; orice formă de ciocnire sau de traiectorie dreaptă/ senzaţie de „linie frântă” etc. îţi arată că mişcarea nu este armonioasă. Dar există armonie şi în alte ocazii (vezi de exemplu noţiunea „flow”/ Czicszentmihaly).
Experienţa arată că cele învăţate de elev în Dojo se regăsesc apoi în caracterul şi purtarea în viaţa sa.

3. Despre îndrumător/ educator/ profesor

3.1. Cum învaţă copilul/ omul?


Învăţarea este un proces complicat de funcţionare a creierului.
3.1.1. Conform concepţiei noastră, aşa-zis „vestică” sau ştiinţifică, pentru a înţelege acest proces foarte important, se poate simplifica considerând că creierul foloseşte diverse „metode” de lucru.
Prima din ele, cea de bază, este imitarea, copierea modelului.
Următoarea metodă este formarea reflexelor condiţionate - vezi experienţele savantului rus Pavlov cu câini. Ea constă din învăţarea unui anume răspuns (nenatural, neinstinctiv) la un anume stimul exterior; de exemplu, să nu ne ferim de o maşină care se repede spre noi pe ecranul cinematografului. Această metodă o folosim mult în Dojo pentru învăţarea tehnicii de luptă/ autoapărare, a reacţiei corecte faţa de un atac.
O a treia metodă este crearea „modelelor mentale”, nişte scheme simple de gândire (şi corespunzător de acţiune/ mişcare etc.), învăţate prin imitaţie, asemănătoare unor subprograme de calculator. Creierul asamblează apoi modelele ca sa nască programe mai complicate de gândire, cu care omul să rezolve probleme mai grele/ complexe. Exemplu: rotirea corpului prin păşire (Taisabaki) este un model mintal; din mai multe astfel de modele (elemente tehnice), se poate asambla (pricepe şi învăţa) un întreg procedeu de Aikido, să zicem Iriminage şamd.
O altă metodă este creativitatea – adică naşterea unor modele mintale necopiate de la altcineva/ un model.
3.1.2. Concepţia japoneză/ orientală despre învăţare susţine că ea se desfăşoară în trei etape: Shu - Ha – Ri.
Prima etapă Shu înseamnă ucenicia tânărului pe lângă un meseriaş, de la care va învăţa meseria prin imitaţie. Pe cât putea, părintele copilului alegea un profesor cât mai bun şi ca profesionist şi ca om, astfel ca în afară de meserie, copilul lui să capete şi o educaţie despre cum să se poarte în lume (cu clienţii etc.). Pentru lămurire, s-ar putea echivala etapa Shu oarecum cu şcoala primară şi gimnaziul, sau în domeniul Aikido cu învăţătura până la obţinerea centurii maro.
Etapa a doua Ha înseamnă perfecţionarea şi consolidarea în meseria deja studiată, tot pe lângă/ cu acelaşi profesor. Această etapă se termină cu obţinerea titlului/ diplomei de meseriaş calificat, care poate lucra independent. Pentru lămurire, s-ar putea echivala etapa Ha oarecum cu liceul plus facultatea sau şcoala postliceală, sau în domeniul Aikido cu învăţătura până la obţinerea centurii 3 Dan.
Etapa a treia Ri se desfăşura după absolvirea şcolii şi despărţirea de profesor. Ea însemna perfecţionarea în continuare pe cont propriu, prin studiu individual, sau cu alţi profesori, sau prin munca proprie şi confruntare cu cerinţele clienţilor etc. Ea nu mai era obligatorie, dar orice om serios/ meseriaş adevărat o efectua/ desfăşura până la moarte. Pentru lămurire, s-ar putea echivala etapa Ri oarecum cu doctoratul/ meseria artistică/ învăţarea continuă şamd. care se termină la ieşirea la pensie.

3.2. Rolurile profesorului 

Orice profesor este un formator pentru elevii săi, la fel de important ca părinţii. Pentru a reuşi în activitatea sa, un profesor e nevoit să „joace” multe roluri, fie că face asta în faţa elevilor/ clasă/ sala de sport/ activităţi comune, fie că este singur dar lucrează pentru elevi (acasă/ în birou etc). Astfel, el trebuie să fie:
- un instructor/ învăţător/ transmiţător al cunoştinţelor noi;
- un expert al acţiunii de predare-învăţare - căci va lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învăţământ;
- un model (pozitiv) de purtare - în întreaga sa activitate, prin caracter, personalitate, acţiuni, comportament. Dacă la el vorbele nu coincid mereu cu faptele, imediat elevii vor observa neconcordanţa căci sunt foarte buni critici, iar aceasta îi va dezgusta şi nu va mai învăţa;
- un motivator - care declanşează şi întreţine interesul, curiozitatea şi dorinţa elevilor pentru învăţătură. În realitate, orice elev NU vrea să înveţe decât strictul necesar pentru a supravieţui şi „a lua locul tatălui” (conform lui Freud). Deoarece nu există elev „prost” sau „rău”, ci doar neinteresat, oricare din ei are o valoare proprie şi un talent ascuns, profesorul trebuie să găsească metoda de predare potrivită fiecăruia astfel ca să-l motiveze. În acest scop el îi încurajează şi îi convinge că sunt capabili să-şi însuşească materia predată, le arată că pot avea performanţă, îi motivează să se schimbe şi să muncească. Instructorul bun va găsi valoarea fiecărui elev şi chiar dacă e slab, sub nivelul aşteptărilor sale, nu îl va critica ci va investi în el;
- un educator al caracterului elevilor, căci elevul cu caracter bun se automotivează, înţelege singur necesitatea învăţării şi a muncii. Educarea se face, printre altele, încurajându-i şi lămurindu-i că schimbarea spre bine nu se poate face prin compararea cu alţii, ci printr-o competiţie cu propria-i persoană. De fapt, schimbarea în bine a caracterului elevului este mult mai importantă decât ce note are, căci un elev cu caracter bun va respecta profesorul şi munca lui;
- un consilier - care va observa cu sensibilitate comportamentul elevilor, apoi îi va îndruma convingător şi le va da sfaturi potrivite;
- un lider – care conduce grupul de elevi, exercitându-şi puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici. El devine prin forţa împrejurărilor un prieten şi confident al elevilor, un substitut al părinţilor, obiect de afecţiune, sprijin în depăşirea stărilor de anxietate;
- un profesionist reflexiv – care se străduieşte tot timpul să înţeleagă şi să cugete asupra întâmplărilor din clasă/ grup/ sala de sport etc., studiind şi să analizând fenomenele cu care se confruntă. El este un autodidact şi un elev bun care învaţă continuu – altfel, se plafonează;
- un manager – care supraveghează întreaga activitate, asigură partea administrativă, consensul cu părinţii, cu alţi instructori şi cu alţi factori educativi. Instructorul bun evită competiţia cu colegii, îi ajută şi nu le critică lipsa de experienţă.

3.3. Instrucţie şi educaţie

Formarea unui elev se sprijină pe patru piloni importanţi: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii şi a învăţa să fii.
Instrucţia – este ceea ce învaţă elevul ca să ştie cum să facă (ceva).
Educaţia – este ceea ce învaţă elevul ca să ştie ce să facă cu instrucţia/ cunoştinţele deja însuşite; înseamnă dobândirea capacităţii de a distinge binele de rău şi a face numai ce este bine.
Chiar şi fără să vrea, oricare profesor face cu elevii săi şi instrucţie şi educaţie.

3.4. Cum învaţă profesorul

Un profesor nu poate învăţa pe alţii decât ce ştie el bine, aşa că pentru a fi profesor bun trebuie să fi fost deja elev bun, dar şi să fii în continuare un elev silitor. Războiul cu propria prostie/ necunoaştere nu se termină până mori, chiar dacă nu poţi câştiga toate luptele cu ea.
Instructorul bun este dedicat total activităţii de predare, pentru el ceea ce predă este o Cale/ Do, nu o meserie/ Jutsu. Elevii îl vor „mirosi” că nu „arde”, ci chiuleşte/ se „păstrează”, şi îl vor imita: o să devină nişte rataţi. În orice face omul/ „meserie” rezultatele bune nu se pot obţine cu jumătăţi de măsură: într-o zi, trecând prin pădure un vânător vede deodată atârnat de o cracă un om legat la brâu cu o funie. Vânătorul mirat întrebă:
- Mă omule, ce faci atârnat acolo?
- Uite vere, sunt tare amărât, vreau să mor, m-am spânzurat....
- Pai funia aia trebuia sa ţi-o pui in jurul gâtului, prostule!
- Am încercat mâncate-aş, da mă sufocam!
Pe vremuri, devenea instructor (de Aikido) cine ştia şi voia; azi e nevoie şi de o diplomă de la o şcoală. Pe vremuri erau instructori puţini sau deloc, iar lumea nu se pricepea deloc la arte marţiale, credea că orice afla e adevărat. Azi instructorii sunt numeroşi iar societatea s-a mai deşteptat, devenind precaută din cauza creşterii număr de escroci.
Pe vremuri – instructorul simţea o datorie să predea, avea un venit (era salariat etc.) şi nu căuta să facă din Aikido un mijloc de câştig material; azi mulţi instructori îşi câştigă viaţa predând.

3.5. Cum învaţă profesorul pe alţii 

Baza succesului în munca cu elevii este respectul (unii zic chiar iubirea). Dacă reuşeşti să dai elevilor ce au ei nevoie, te venerează; dacă nu le dai, te părăsesc (dacă sunt siliţi să stea şi nu pot pleca, se revoltă şi te jignesc). Cu elevul trebuie să comunici folosind mijloace didactice pe care el să le poată înţelege uşor: cuvinte/ limbaj/ gesturi/ imagini şamd. Iată un exemplu de neînţelegere: un tip intră iarna într-un han şi lasă uşa deschisă. Cineva îi strigă: Mă boule, închide uşa! Nu vezi ce frig e afară?
- Da ce crezi mă, că dacă închid uşa o să fie mai cald afară?
În munca cu tinerii este important să te pui în pielea lor, să afli şi să respecţi ce pot ei pricepe şi face, fără însă a-i proteja/ menaja/ subestima/ desconsidera. Elevul este un viitor om adult, el trebuie să înveţe că viaţa are şi părţi bune şi altele rele, să nu mai creadă în poveşti cu zâne şamd. El trebuie învăţat cum să trăiască în lumea reală, să nu se autoamăgească.
Trebuie evitate conflictele cu interesele elevului/ familiei/ şcolii şi altor microgrupuri sociale (strada, cartierul, grupul de prieteni), care constituie medii de viaţă cu diferite influenţe asupra copilului. Comportamentul elevului nu poate fi înţeles şi schimbat în bine decât totalizând ansamblul acestor influenţe.
Omul deştept ştie că el poate învăţa de la oricine (aşa zicea şi Buda/ Confucius), însă problema e că de la unii mai deştepţi poţi învăţa ce e bine să faci, însă de la proşti (pe care e greu să-i recunoşti până nu te pricepi) - ce nu e bine să faci. Pentru elev şi părinţi e indicat să se ferească de „falsuri”; paza bună - trece primejdia rea: într-o zi Nastratin presăra zahăr pe jos, trasând un cerc în jurul casei sale. Un trecător observă isprava şi foarte nedumerit, îl întreabă ce face şi de ce?
- Vreau să alung tigrii, a răspuns Nastratin.
- Dar pe aici nu e nici urma de tigru!
- Păi vezi, sigur că nu mai e, am ştiut eu ce să le fac!
Orice profesor/ instructor/ educator e un om/ cetăţean şi ca atare are obligaţii faţă de societate şi faţă de copii. De aceea - trebuie să fie atent la ce „seamănă” în mintea elevilor săi. Din astfel de seminţe rezultă ce vor culege mâine ceilalţi oameni, societatea în ansamblu, dar şi el. Seminţele împrăştiate azi vor face viaţa mai bună sau mai rea – a ta sau a celor ce urmează. Odată şi odată vei culege fructele – sau vei plăti oalele sparte. Atenţie:
Dacă semeni cinste – vei culege încredere.
Dacă semeni bunătate – vei culege prietenie.
Dacă semeni modestie – vei culege glorie.
Dacă semeni perseverenţă – vei culege victorii.
Dacă semeni respect – vei culege armonie.
Dacă semeni muncă grea – vei culege succes.
Dacă semeni iertare – vei culege împăcare.
Dacă semeni răbdare – vei culege progres.
Dacă semeni credinţă – vei culege minuni.
Dar
Dacă semeni necinste – vei culege neîncredere.
Dacă semeni egoism – vei culege singurătate.
Dacă semeni fudulie – vei culege distrugere.
Dacă semeni invidie – vei culege necazuri.
Dacă semeni lene – vei culege sărăcie
Dacă semeni amărăciune – vei culege izolare.
Dacă semeni zgârcenie – vei culege pagubă.
Dacă semeni bârfe – vei culege duşmani.
Dacă semeni griji – vei culege riduri.
Dacă semeni păcate – vei culege vinovăţie.

3.6. Relaţia cu viitorul

Profesorul de azi are probleme noi faţă de cel de pe vremuri şi din cauza progreselor făcute de tehnologia numerică, care are o (prea) mare influenţă/ putere asupra minţii tinerilor. Din cauza aparatelor TV, a telefoanelor mobile, a calculatoarelor, tinerii de azi au ajuns mai proşti şi mai leneşi (corporal) decât cei dinaintea lor. Din păcate, totdeauna se poate şi „mai rău”; adevărat că se poate şi „mai bine”, dar pentru asta ar fi nevoie de mult mai multă muncă/ efort pedagogic.
Lupta dintre profesorul viu şi dispozitivele virtuale (telefon/ tabletă etc.) pentru mintea, sufletul şi corpul elevului necesită metode noi de predare şi motivare, unele care să folosească chiar şi dispozitivele „duşmane”.

4. Despre Instructorul de Aikido 

Instructorul de Aikido este şi el tot un profesor, iar cele spuse mai înainte i se aplică în totalitate. Dar el este un învăţător mai special: el predă o artă marţială, adică învaţă elevii cum să se lupte, nu doar să se apere. El îi înarmează cu posibilităţi de distrugere directă, fără amânări sau intermediari etc. (comparativ, un profesor de chimie îi învaţă teoretic şi cum să facă bombe, dar asta nu e chiar atât de uşor de pus în practică...). Dacă nu-i şi educă cum trebuie, dacă nu se ocupă de caracterul lor, elevii săi pot uşor deveni violenţi, tâlhari etc. Din această cauză instructorul de Aikido are mari obligaţii morale (şi legale) atât faţă de elevi şi familiile lor, cât şi faţă de societate. Aşa că valoarea sa morală trebuie să fie mai mare decât cea corporală/ marţială.
În privinţa educaţiei, se ştie: ce bagi – aia scoţi! (englejii zic: garbage in – garbage out). Dacă profesorul nu e el însuşi om adevărat, produsele / absolvenţii săi nu vor deveni/ fi oameni şi membri valoroşi ai societăţii, ci (foarte posibil) iresponsabili şi răufăcători. In acest context se poate vedea importanţa pentru Federaţie a selecţiei şi formării instructorilor.

4.1. AIKIDO - Jutsu – Do

Cine zice că predă Aikido trebuie să înţeleagă bine deosebirea între meserie şi Cale, căci Aikido este o Cale (în limba japoneză Do) nu o meserie (în japoneză Jutsu).
Meseria serveşte la producerea unei mărfi – care în cazul Aikijutsu este învăţarea elevului să se apere/ lupte cât mai eficient cu alţi oameni.
În schimb, Calea este un mijloc pentru ajungerea la iluminare.
Orice activitate omenească poate deveni un astfel de mijloc, dacă este făcută într-un anumit fel – adică cu sinceritate, convingere, fără reţinere/ chiul şi fără un termen fix pentru terminare/ obţinerea rezultatului final şamd.
În cazul Aikido, iluminarea se obţine prin repetarea/ aceloraşi activităţi/ exerciţii/ procedee ca şi la Aikijutsu, dar (foarte important) efectuate „altfel”. Tocmai pentru a pricepe ce înseamnă acest „altfel” elevul are nevoie de un profesor/ instructor competent, care „ştie” ce să-l înveţe – căci a parcurs deja aceiaşi Cale. Fără un astfel de îndrumător, elevul nu va şti să facă Aikido ci va face Aikijutsu, nu va ajunge niciodată la iluminare.
Nu e nici o ruşine să fii instructor de Aikijutsu, dar nu este cinstit să te lauzi că predai Aikido, dacă nu ştii ce e aia (nu te-ai iluminat!).
Un adevărat instructor de Aikido respectă Calea, se străduieşte mereu să devină „mai bun” – adică să se poată armoniza cu toţi/ toate (oameni, organizaţii, mediu înconjurător şamd.). Dacă e sincer şi nu chiuleşte/ se menajează în această „luptă” cu el însuşi, va fi în stare să arate şi mai ales să ceară elevilor săi aceiaşi purtare.


4.2. Cerinţele Federaţiei şi ale societăţii de la
un instructor

  Pentru educarea caracterului tinerilor folosirea educaţiei fizice şi în special a Artelor marţiale/ Aikido are multe avantaje, comparativ cu metodele strict verbale, teoretice.
O expresie japoneză sună aşa: Heiho wa heiho nari şi înseamnă că războiul şi societatea funcţionează după aceleaşi legi naturale, pentru că ambele sunt făcute de oameni. Aşa dar, cei ce studiază războiul – adică o Artă marţială – studiază inerent şi funcţionarea omului şi a societăţii. Căci acest studiu este mai mult decât studierea unor metode de luptă, fiind o interacţiune socială. 90% din viaţa oricărui om, din cariera sa profesională, constă în interacţiuni cu alţi oameni, adeseori conflicte; doar 10% e meserie pură. Or, ce-i învaţă şcoala actuală pe tineri ? O meserie, care adeseori se practică în singurătate (la calculator) – şi nicidecum rezolvarea relaţiilor interpersonale. Aşa dar, şcoala actuală pregăteşte doar pentru 10 % din viaţă! În schimb, orice Artă marţială, dar mai ales Aikido, îl învaţă pe practicant relaţiile publice: să salute, să negocieze, să nu zbiere, să păstreze echilibrul (nu excesele), demnitatea (nu aroganţa), modestia, moderaţia (nu lăcomia).
Orice Dojo este un microcosm, un model al lumii. Ce învăţăm în Dojo unul de la celălalt se poate aplica întregii lumi. Antrenamentul îţi dă posibilitatea să înţelegi ce e viaţa, conflictul, interacţiunea umană, societatea în general, ce e cu oamenii şi ce e cu tine. Până la urmă, Aikido este un mod mai deosebit, dibaci şi neviolent, în care pot fi rezolvate conflictele de orice fel, din orice domeniu al vieţii - nu numai cele corporale.
Cooperarea şi cedarea sunt principii de bază în Aikido, dar au o importanţă uriaşă şi în scopul organizării şi perfecţionării vieţii sociale. Din păcate, prea puţini conducători din ierarhia socială se gândesc atât de mult şi de departe, cei mai mulţi comportându-se ca nişte biete animale: sclave ale propriilor instincte şi ale ciclului electoral.
De aceea comportarea instructorului de Aikido are o mare importanţă educativă. El are un rol şi o poziţie centrală în activitatea din Dojo căci îndrumă nu numai din punctul de vedere sportiv ci şi personal, omenesc (adică – face educaţie). Copii, tinerii şi adulţii respectă şi au încredere în el. Elevii au nevoie de instructor, de sufletul său, de experienţa sa, de cunoştinţele sale. Nu le ajunge că află informaţii noi, ei au nevoie şi de înţelegere pentru slăbiciunile/ defectele lor. Adeseori instructorul devine un duhovnic, alteori un exemplu/ model, chiar un idol al elevilor săi, devenind ţinta spre care ei se îndreaptă.
Din păcate, nu totdeauna/ toţi instructorii sunt modele bune pentru generaţia tânără. Există însă şi destui buni, oameni minunaţi care sunt pentru copii părinţi, prieteni şi fraţi deopotrivă. Mă bucur mult că am cunoscut astfel de persoane care sunt şi în continuare exemple frumoase pentru mine şi de la care învăţ zi de zi.
Dar cum trebuie oare să se poarte instructorul - care e şi el totuşi om, cu slăbiciuni şi neîmpliniri - pentru a răspunde încrederii şi aşteptărilor elevilor săi? Răspunsul, sau măcar o parte din el, poate fi găsit în Codul onoarei (Codul Budo/ al samurailor) sau în Codul deontologic al antrenorului sportiv. În cazul instructorului de Aikido, ambele coduri se completează reciproc şi constituie un set de reguli morale pe care el e obligat să le respecte în activitatea sa. Chiar dacă în sporturile competiţionale puţini antrenori mai “pierd” azi vremea cu astfel de „fleacuri” care nu aduc nici un ban, adevăratul instructor de Aikido trebuie să fie Om şi să-şi facă conştiincios meseria aleasă. Dacă el caută şi respectă neîncetat Calea, sigur va găsi mereu răspunsul bun pentru a fi de folos elevilor săi.
Codul deontologic vrea să-l constrângă pe educatorul sportiv să se poarte ca un membru matur şi responsabil al societăţii din care face parte şi nu ca un neisprăvit, care îşi face un ţel în viaţă doar din meserie/ afacere, din câştigul material sau din interesul personal.
Acest Cod evidenţiază faptul că sportul sau meseria nu trebuie să fie un scop în sine, ci doar o formă de educaţie pentru transformarea elevilor în oameni împliniţi şi utili societăţii. Astfel, în el se găsesc principii sau cerinţe cum ar fi:
- Activitatea instructorului să se desfăşoare la cel mai înalt nivel calitativ, cu responsabilitate şi cinstit faţă de elevi şi alţi oameni;
- Instructorul să fie devotat meseriei sale, să nu-şi precupeţească efortul pentru îmbunătăţirea continuă a bagajului propriu de cunoştinţe şi deprinderi, să ridice nivelul elevilor, să promoveze spiritul de echipă, curajul opiniilor, încrederea şi respectul reciproc, cu păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestie (a lor şi a lui);
- Problemele educative şi administrative să fie abordate multilateral, în corelare cu respectarea aspectelor sociale, economice şi ecologice;
- Instructorul să se implice numai în acţiuni pentru care are competenţa necesară şi să recurgă la sfatul sau experienţa altor specialişti, dacă interesele elevului vor fi astfel mai bine satisfăcute;
- Să se implice permanent în procesul de formare a noilor instructori, în schimbul de informaţii utile corpului profesional;
- Să evite concurenţa ne-loială prin: publicitate defăimătoare, exploatarea poziţiei proprii, critica publică a colegilor, exercitarea de presiuni sau influenţe pentru obţinerea de avantaje ne-meritate;
- Instructorul să recunoască realizările altor persoane şi să obţină încrederea elevilor prin furnizarea de informaţii corecte, preocupându-se de respectarea legilor şi moralei.
Principiul cel mai important din Cod este răspunderea instructorului pentru binele şi soarta elevilor de care se ocupă. Demnitatea lor va fi o prioritate absolută a activităţii sale, pe care instructorul o va respecta tratându-i pe toţi în mod egal şi corect, indiferent de vârstă, sex, apartenenţă socială, etnică, religioasă, politică sau de altă natură. Practic, aceasta înseamnă să trateze cu seriozitate şi grijă copiii şi tinerii; să nu neglijeze fetele, femeile, persoanele mai puţin dotate fizic; să sprijine ridicarea tineretului spre posturile de conducere din organizaţiile sportive fără a se crampona de “scaunul” propriu şi aşa mai departe.
O altă regulă din Codul deontologic este că instructorul se va strădui să împace cerinţele performanţei sportive cu obligaţiile sociale, în special cele privind familia, şcoala, pregătirea profesională şi ocupaţia elevului. Practic, aceasta înseamnă ca antrenorul să nu „sară peste cal” alergând cu orice preţ după performanţă, ci să urmărească în primul rând dezvoltarea multilaterală armonioasă ca om a elevului. Adică, să nu transforme pregătirea elevilor pentru examenul de gradaţie, ori judecarea prestaţiei candidatului (când instructorul face parte din comisia de examinare), în manifestarea unor capricii personale, contrazicându-şi astfel vorbele frumoase.
Codul mai cere şi echilibru în viaţa personală a instructorului – adică să-şi respecte îndatoririle familiale, căci situaţia lui socială constituie şi ea un exemplu pentru elevii pe care îi păstoreşte. Exagerarea preocupării şi pasiunii faţă de Aikido, ori purtarea incorectă faţă de eleve a făcut, de exemplu, ca în alte locuri, multe centuri negre să ajungă la procese pentru hărţuirea sexuală, divorţ, destrămarea familiei şamd. De aceea în relaţiile cu sportivele sau copiii pe care îi îndrumă, se recomandă corectitudine, demnitate şi reţinere.
Codul deontologic mai prevede ca instructorul să acţioneze cât mai pedagogic şi responsabil pentru rezolvarea diverselor situaţii, cum ar fi: încurajarea elevilor pentru însuşirea unei mentalităţi şi gândiri responsabile şi independente, a autodeterminării; găsirea unor soluţii corecte, omeneşti şi transparente, la conflictele ce apar inevitabil; evitarea utilizării violenţei de orice fel ca mijloc educaţional, mai ales a violenţei şi abuzurilor sexuale.
Pentru a satisface astfel de cerinţe, instructorul de Aikido are nevoie şi de o experienţă de viaţă (adică să se gândească adeseori şi la moartea sa, pentru a-şi păstra echilibrul şi a nu da în fudulie/ închpuiri).
Câtă experienţă e necesară/ suficientă pentru a putea face faţă cu bine (adică corect/ moral) sarcinilor din Dojo? Aş zice că multă; de aceea ar fi bine ca instructorii să aibă o vârstă mai mare, ca să fi aflat deja că nu orice zboară se mănâncă (cum cred tinerii). Din cauza condiţiilor obiective, condiţia vârstei mari nu poate fi respectată, aşa că apare necesitatea/ obligativitatea ajutorului din partea colegilor maturi din Federaţie, de fapt, mai întâi a supravegherii/ controlului permanent al celor tineri, tocmai pentru ca Federaţia din care ei fac parte să nu aibă de suferit.
Legat de sarcina instructorului de a ridica nivelul elevilor săi în toate domeniile (tehnică/ purtări/ morală/ sănătate şamd), e de zis ca uneori, dacă crezi în ce faci, poţi ajunge să-ţi pierzi pofta de lucru văzând ce greu e să influenţezi cât de puţin în bine lucrurile/ situaţia. I-aş recomanda acelui coleg să nu se descurajeze totuşi, căci oamenii sunt oricum nişte animale rele/ păcătoase, iar copiii/ tinerii şi mai şi, aşa că nu doar el ci oricine vrea să-i schimbe, reuşeşte să facă puţin din ce-şi propune. În acest caz, dacă nu poate „schimba lumea”, îi rămâne (aşa cum îmi repet adeseori şi mie) să facă totuşi o schimbare mai mică, mai „posibilă”: să fie (sau să devină) măcar el însuşi un om bun, cinstit, punctual, harnic, prevăzător şamd. – şi după aia va putea fi sigur că pe faţa pământului măcar va fi un nemernic mai puţin…

4.3. Alte pericole

În afară de ce am arătat la Capitolul #3, ar mai fi de zis că:
- Din păcate, în lumea Aikido există foarte multă dezbinare produsă de fudulie, invidie, lipsă de solidaritate/ respect/ informare. Aceasta s-a datorat ciocnirii orgoliilor unor oameni deştepţi, dar incapabili să stea laolaltă. Personalităţi care în loc să lucreze convergent, preferă protagonismul steril şi principialitatea de paradă. Una spun şi alta fac. Ei ţin cu dinţii de concepţiile personale, deşi această egoistă fidelitate contravine concepţiei unificatoare a Artei pe care pretind că o slujesc. Respectivii ar face bine să-şi amintească mereu că succesul lor la public se datorează mult mai puţin “valorii” lor personale decât meritelor artei Aikido şi aspiraţiei înnăscute a oamenilor cuminţi spre armonie, pace, bună înţelegere. Din „zâzanie” riscăm să rezulte nu o lume mai bună, ci nimic. Ex nihilo – nihil!
Deşi nu e o scuză, şi în alte ţări oamenii sunt la fel: se zice că Robinson a fost evreu. După mulţi ani de trai în izolare şi sălbăticie, pe insula lui soseşte o corabie. Robinson le povesteşte marinarilor debarcaţi păţania lui şi îi roagă să-l ducă în Anglia. Căpitanul se învoieşte şi îi spuse: Hai pe corabie! Atunci Robinson zise: Cu mare plăcere! Dar hai să vă arăt ce am realizat eu aici în atâţia ani. Căpitanul, politicos, fu de acord şi începu turul insulei sub îndrumarea lui Robinson:
- Uite aici e locuinţa mea, ăsta e gardul pe care l-am construit, alături ţarcul caprelor, dincolo sinagoga, iată mai departe grajdul, via, uite şi a doua sinagogă.
- Cum a doua, se miră căpitanul, doar eşti singur pe insula, la ce ţi-au trebuit două sinagogi?
- Păi e la mintea cocoşului: asta e sinagoga la care mă duc, iar cealaltă e sinagoga la care nu mă duc nici bătut...
Le recomand instructorilor, mai ales celor viitori, să înveţe mereu în continuare, să se informeze din literatură şi stagii, precum şi prin orice alt mijloc (presă/ Internet etc.). Tocmai stagiile ţinute de profesori din alte federaţii sau ţări permit acumularea unui volum mai mare de informaţii – care evident, pot fi considerate fără grijă „bune” sau „rele”; această diferenţiere trebuie să ţină însă seama pe lângă gusturile personale şi de ideile moştenite de la O Sensei (altfel, ce fac ei n-ar mai fi Aikido!).
- Lipsa competiţiei e o treabă foarte bună pentru educarea tinerilor/ oamenilor în spiritul civilizaţiei/ moralei/ prieteniei şamd., însă (ca orice treabă pe lumea asta) are şi dezavantaje (mintale), atât pentru elevi cât şi pentru instructorul lor: apariţia iluziei că lumea ar fi „bună” (consecinţă: scăderea vigilenţei) şi apariţia fuduliei (consecinţă: prostia si inconştienţa). Dacă nu îţi păstrezi capul limpede, ca instructor uşor ajungi la fandacsie, adică să crezi că mereu ai dreptate – deoarece vezi că elevii te cred/ aprobă fără să protesteze (întrucât ei nu ştiu ce le predai). Iată ce a păţit unul din ăsta:
Într-o zi doi cerşetori, nişte venetici, îl acostează pe Nastratin, care umbla teleleu pe drum: Dă şi nouă ceva boierule, să luăm de mâncare!
Nastratin era zgârcit şi nu voia să le dea nimica, aşa că inventă pe loc o minciună ca să scape de ei:
- Uite mă, vedeţi voi colo departe pe deal casa aia mare?
- Daaa..
- Acolo stă bogătaşul satului şi azi îşi mărită fata, iar de bucurie dă un ospăţ mare la care au fost poftiţi toţi oamenii, fie ca sun localnici sau doar în trecere pe aici. Duceţi-vă şi voi la el!
- Să trăieşti boierule, mulţumim frumos pentru povaţă!
Şi cei doi se repeziră în mare grabă spre casa din depărtare.
Nastratin văzându-i aşa de grăbiţi şi de hotărâţi, se opri din drumul său şi porni şi el tot spre casa bogătaşului, murmurând în barbă:
- O fi ştiind ei ceva dacă aleargă aşa de tare; dacă o fi adevărat!?

4.4. Câteva surse de informare pentru instructori

Mă bucură mult apariţia viitorilor instructori, care vor absolvi prima serie a Şcolii de antrenori F.R.Aikido Modern. Ei sunt nu doar viitorul Federaţiei, ci şi o parte din viitorul Ţării, prin tineri pe care îi vor educa.
Aş dori să ştie că şi pe mine m-a preocupat acest viitor – şi al lor şi al tinerilor din ţara noastră. De aceea amintesc câteva informaţii care sper să-i ajute să devină instructori – şi oameni – mai buni:
- Am scris câteva cărţi educative: una despre supravieţuire, mai multe despre Aikido, una despre Taijiquan, alta despre Teambuilding – toate sunt epuizate în versiunea tipărită dar se pot descărca gratuit din Internet;
- Am un site:  www.derlogea.ro  care prezintă activitatea şi părerile mele (inclusiv linkuri spre textele pdf ale cărţilor);
- Am iniţiat un proiect „un Dojo în fiecare şcoală românească”, descris pe larg în site, pe care însă nu m-am priceput să-l „vând” nici autorităţilor (şcolare, guvernamentale etc.), nici lumii artelor marţiale. Eu cred că Aikido este pentru toţi tinerii din ţara noastră (care frecventează şcoala obligatorie), nu doar pentru câţiva norocoşi cu părinţi avuţi care pot plăti taxe. De aceea sper din tot sufletul că viitorii instructori de Aikido vor aprecia valoarea acestei idei pentru educaţia tineretului românesc şi chiar unii vor reuşi să realizeze practic ceva oarecum asemănător.

4.5. Învăţătorii mei

Eforturile şi căutările mele de-a lungul Căii Aikido şi a timpului au fost influenţate de câţiva oameni minunaţi, cu inimă de aur, adevăraţi Budoka, dedicaţi Artei până la capăt, profesori de care îmi amintesc adeseori cu recunoştinţă. Eu am ajuns la o competenţă profesională în domeniul predării Aikido cu un nivel ridicat, confirmat de invitaţia Dvs care mă onorează – şi datorită acestor modele foarte bune pe care i-am audiat pe la începutul activităţii mele. Care/ cum au fost ei?
- Nicolae Bialokur, n. 1942, (fost) inginer chimist, pionierul practicii Budo în România. El a descoperit Aikido în cărţi şi m-a învăţat bazele Karatedo, Aikido, precum şi conceptul de Budo. Cartea sa [46] este o valoroasă prezentare de popularizare a tehnicii şi spiritului Aikido. Este profesor de Budo la Lausanne.
- Rolf Brand, n. 1929, (fost) colonel al poliţiei de frontieră germane şi (fost) preşedinte al Uniunii Germane de Aikido DAB, de la care am aflat, printre altele, logica pedagogiei pentru Aikido şi ideea interesantă de „Budo fără (profesori) japonezi” (îmbrăţişată de numeroşi europeni). El a studiat Aikido cu profesorii Gerd Wischniewski şi André Nocquet, ambii foşti elevi ai lui O Sensei. Cartea sa despre Aikido este un model de expunere clară a curriculei şi mi s-a părut a fi cea mai bună prezentare practică a filozofiei Artei, fără misticism sau divagaţii.
- Juo Ywamoto, n. 1917, instructor profesionist la Aikikai din Austria şi specialist în Shiatsu, mi-a arătat tehnica tradiţională şi respectul faţă de tradiţie. Ca elev direct al lui O Sensei şi membru al „vechii gărzi”, după dispariţia Întemeietorului nu s-a acomodat cu reorientarea Aikikai (de fapt, cu ideea înfrângerii Japoniei în război). Om de modă veche, cu o modestie care strălucea din cauza rarităţii ei, şi de o hărnicie neobosită (la stagiu exersa personal fiecare procedeu cu fiecare din cei 50 participanţi, de câte două ori ca Uke şi de două ori ca Nage); prin purtarea sa el mi-a dezvăluit mentalitatea samurailor.
- Daniel André Brun, n. 1925, conducătorul Federaţiei Franceze de Aikido tradiţional FFAT, m-a învăţat relaţia armelor albe cu Aikido. El a studiat cu profesorul Tadashi Abe, fost elev al lui O Sensei, şi avea o imaginaţie inepuizabilă în crearea de noi exerciţii cu armele. Era mentorul spiritual al Federaţiei Române de Aikido FRA.
Cu Nicolae Bialokur am studiat vreo 8 ani (1974-1982), cu Rolf Brand la 4 stagii de câte o săptămână (1978, 1990, 1996, 1997), cu Juo Ywamoto la un singur stagiu de două săptămâni (1981), cu Daniel Brun de mai multe ori, începând din 1990.
Prin forţa evenimentelor, aceşti profesori au contribuit substanţial şi la dezvoltarea Aikido în România.
Mai păstrez amintiri frumoase şi altor profesori, ale căror stagii în Bucureşti le-am urmărit, “furând” meserie cât m-au ajutat ochii, mintea şi corpul:
- înainte de 1989 – Judo: Ion Avram, Vasile Gotelet şi Liviu Urmă; Karate: Roland Habersetzer/ Franţa şi Loek Hollander/ Olanda; Takeda Ryu Aikijutsu: Roland Maroteaux/ Franţa (stagii organizate de prof. N. Bialokur);
- după 1989 - de la Aikikai: Fulvio Sassi/ Italia, Giorgio Veneri/ Italia, Masatake Fujita/ Japonia, Peter Bakas/ Olanda, Luc Vermeulen/ Belgia; de la Ki Aikido: Ian Walters/ Anglia, Mervin Williams/ Anglia; de la USAF: Robert Whelan/ SUA; de la Yoshinkan Aikido: Hiromichi Nagano/ Germania; Hakko Ryu Jujutsu: Philippe Barthelemy/ Franţa.
Uite că nu i-am uitat!

5. Încheiere

Pentru dezmorţirea ascultătorilor acestei comunicări (care a durat cam mult – vă rog să mă scuzaţi!), am propus asistenţei câteva exerciţii corporale de Teambuilding (luate din cartea scrisă de mine) - ca exemplu de mişcări care, dacă nu sunt făcute armonios - nu se pot efectua:
- Tai Sabaki – perechi – apoi câte două perechi şamd.;
- Aşezarea şi ridicarea împreună – perechi – apoi câte două perechi şamd.;
- Şarpele boa – individual - perechi – apoi echipe (concurs).
Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă urez mult succes în activitatea Dvs.!

NOTE:
1. Această comunicare a fost susţinută la Stagiul FRAM din 14.05.2016 – vezi https://www.facebook.com/Federatia-Romana-de-Aikido-Modern-429872810396485/

2. Mulţumesc colegului Gabriel Mărcoianu pentru sprijinul acordat la finalizarea textului.

Copyright © 2016, FEDERATIA ROMANA DE AIKIDO MODERN. All Rights Reserved.